Vulnerabilitate

Vulnerabilitatea reprezintă un concept esenţial în analiza riscurilor naturale, reprezentând un atribut al elementelor susceptibile de a fi afectate de un anumit hazard. Etimologic, cuvântul derivă din limba latină, de la verbul vulnero, -are, cu semnificaţia de a răni, sensul uzual fiind cel de susceptibilitate de a fi rănit sau atacat; originea se regăseşte în forma de genitiv a substantivului vulnus, vulneris cu sensul de rană. Vulnerabilitatea este un concept multidimensional ale cărui definiţii ilustrează varietatea punctelor de vedere care au acordat importanţă fie gradului de expunere, fie contextului economic, accesului la resurse sau investigaţiilor sociale (UNEP, 2002).

Dicţionarul IDNDR defineşte vulnerabilitatea ca fiind „gradul de pierderi (de la 0 la 100%) rezultate dintr-un fenomen cu potenţial destructiv”. Această definiţie poate fi considerată simplistă, mai ales având în vedere că dimensiunea pagubelor depinde în foarte mare măsură şi de forţa fenomenului perturbator (hazardul). Totuşi, în literatura de specialitate apar două accepţiuni ale vulnerabilităţii: biofizică şi socială (Brooks, 2003).

Vulnerabilitatea biofizică este luată în considerare ca fiind o funcţie a hazardului, a magnitudinii şi a frecvenţei acestuia în relaţie cu gradul de expunere, fiind exprimată prin dimensiunea pagubelor produse în urma manifestării unui anumit hazard. Această abordare, apropiată de cea precedentă (IDNDR), creează însă o serie de confuzii, întrucât suprapune conceptele de hazard (ca eveniment extrem probabil) şi dezastru (prin dimensiunea pagubelor înregistrate) cu cel de vulnerabilitate. Cea de-a doua interpretare, la care şi noi sbscriem, se dovedeşte a fi mai explicită, prin definirea vulnerabilităţii ca funcţie a caracteristicilor interne ale unui sistem antropic.

Cele două abordări prezentate anterior reprezintă de fapt două etape diferite în abordarea problematicii vulnerabilităţii. Ideea vulnerabilităţii ca funcţie a hazardului a predominat până în anii ’80, când societatea era considerată ca victimă a fenomenelor extreme, în timp ce a doua accepţiune s-a impus în anii ’90, prin recunoaşterea rolului pe care caracteristicile intrinseci ale unei societăţi le poate avea în dimensionarea pagubelor (Haque ş.a., 2005).

Vulnerabilitatea este un atribut al structurilor antropice posibil a fi afectate de un anumit proces sau fenomen cu potenţial destructiv, indiferent dacă acesta are o manifestare violentă sau progresivă. Astfel, vulnerabilitatea reuneşte caracteristicile unui individ sau ale unui grup social sau a situaţiei în care acesta se află, caracteristici ce pot influenţa capacitatea de a anticipa, de a face faţă şi de a-şi reveni în urma impactului unui hazard natural (Wisner, 2005).

În aceeaşi accepţiune, alţi autori au oferit definiţii mai succinte, subliniind însă explicit faptul că abilitatea unui individ sau a unei societăţi de a-şi reveni în urma impactului unor hazarde trebuie analizată atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung (Mileti, 1999), integrând astfel conceptul de vulnerabilitate în studiile de dezvoltare durabilă.

Conceptul este folosit însă şi într-un cadru mai larg şi poate fi definit ca reprezentând susceptibilitatea ca un sistem funcţional (nu doar antropic) să fie afectat de un anumit factor intern sau extern care poate provoca un dezechilibru în acel sistem. Mac ş.a. (2002) definesc vulnerabilitatea ca fiind „susceptibilitatea sistemelor sociale şi biofizice de a suferi pagube la nivel individual şi/sau colectiv”.

Analiza vulnerabilităţii presupune astfel explicarea pierderilor diferenţiate produse la aceeaşi intensitate a unui anumit fenomen extrem, evaluarea capacităţii unui sistem de a absorbi (neutraliza) impactul dezastrelor concomitent cu menţinerea funcţionalităţii, precum şi determinarea măsurilor optime necesare minimizării efectelor dezastrelor.

Trebuie avut însă în vedere că există procese naturale geomorfice, hidrice, climatice etc. care nu reprezintă decât segmente spaţio-temporale ale unei dinamici normale, prin care geosistemul a evoluat în permanenţă şi doar prin interferenţa sistemelor naturale cu cele antropice, vulnerabilitatea devine funcţională prin apariţia riscului.

În această accepţiune, utilizarea termenului de vulnerabilitate în sintagme precum „vulnerabilitatea versanţilor la alunecări de teren” nu face decât să trădeze pragmatismul atât de caracteristic psihologiei omului modern. Alunecările de teren sunt procese cu potenţial destructiv pentru aşezări, căi de comunicaţii, terenuri agricole etc., fapt care arată de fapt că noi, oamenii, suntem vulnerabili faţă de aceste procese. Aceste procese reprezintă o componentă a evoluţiei versanţilor şi a morfogenezei în ansamblul ei, astfel încât abordările vizează de fapt susceptibilitatea versanţilor la alunecări şi vulnerabilitatea structurilor antropice faţă de acestea.

Devine aşadar foarte important punctul de vedere pe care îl adoptăm în analiză: natura este şi ea vulnerabilă, iar de multe ori chiar omul este factorul perturbator, dar se poate pune o întrebare firească: până unde suntem noi vulnerabili faţă de diferitele răbufniri (feed-back-uri) ale naturii şi de unde natura însăşi devine vulnerabilă? În ce măsură vulnerabilitatea unei anumite componente naturale nu reflectă de fapt vulnerabilitatea comunităţilor umane care beneficiază de pe urma acesteia?

Pe parcursul evoluţiei sistemelor de agricultură, omul a acordat în permanenţă o deosebită atenţie intervenţiei asupra constrângerilor hidro-climatice şi pedo-geomorfologice doar atunci când intervenţia se dovedea necesară şi rentabilă din punct de vedere economic şi productiv, după cum, în timpurile mai recente, a intervenit în modificarea genetică a plantelor înseşi în acelaşi scop. Omul a acţionat doar atunci când şi tocmai pentru că s-a simţit vulnerabil faţă de diferite dezechilibre potenţiale, modificând în permanenţă limitele de toleranţă ale sistemelor social-economice, datorită presiunilor interne tot mai mari generate de creşterea populaţiei, forţând în acelaşi timp limitele de toleranţă ale sistemelor naturale.

Factorii care determină vulnerabilitatea diferă în funcţie de contextul geografic, social-economic etc. şi tipologia hazardelor analizate. Factorii care determină vulnerabilitatea la secete a comunităţilor rurale din regiunile aride şi semiaride ale Africii nu vor fi identici cu cei care determină vulnerabilitatea la inundaţii sau furtuni a regiunilor puternic industrializate precum Norvegia. Dacă în primul caz, izolarea şi sărăcia pot fi factori determinanţi ai vulnerabilităţii, în al doilea caz, esenţiale pot fi calitatea infrastructurii şi structura utilizării terenurilor (Brooks ş.a., 2005).

Micile aşezări rurale din Colinele înalte ale Tutovei, cu o populaţie ce practică o agricultură de subzistenţă cu caracter predominant autarhic sunt mult mai vulnerabile faţă de riscurile climatice decât populaţia concentrată în lungul largilor culuoare de vale (Siret, Bârlad), în marile centre urbane. Însă această populaţie, concentrată în blocuri construite din plăci de beton este mult mai vulnerabilă faţă de riscul seismic decât populaţia rurală din aşezările răsfirate cu case  realizate pe furci şi vălătuci sau chirpici. În ceea ce priveşte gradul de expunere, în mod evident gospodăriile din albiile majore ale râurilor sunt mult mai vulnerabile la inundaţii decât cele amplasate pe glacisurile de racord.

Aşadar, vulnerabilitatea se caracterizează prin dimensiuni spaţiale diferite, iar un demers ştiinţific riguros nu se poate realiza decât prin analiza diferenţiată şi integrarea spaţială a acesteia. Diferite organisme internaţionale chiar definesc vulnerabilitatea funcţie de sfera şi scopul cercetării, fapt care ilustrează relativitatea conceptului în cauză. Programul Naţiunilor Unite pentru Hrana Lumii (United Nations World Food Programme) şi Organizaţia pentru Hrană şi Agricultură (Food and Agricultural Organization) definesc vulnerabilitatea prin luarea în considerare a acelor factori care determină nesiguranţa resurselor de hrană pentru diferite comunităţi umane. Panelul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (Intergovernamental Panel on Climate Change) defineşte vulnerabilitatea ca fiind nivelul la care un anumit sistem social sau natural este capabil să susţină pagubele provocate de schimbările climatice.

Există totuşi o serie de factori cu caracter general care pot influenţa nivelul vulnerabilităţii în orice context geografic, social-economic sau politic şi indiferent de natura hazardului analizat. Variabilitatea acestor factori, raporturile care se stabilesc între aceştia şi rolul lor  determină o evoluţie în timp a vulnerabilităţii, ceea ce, alături de diversitatea teritorială, nu permite analize precise decât la nivelul unui anumit sistem, într-un anumit interval de timp şi prin raportare la un anumit hazard. Acest fapt nu împiedică o distincţie elementară între:

         i.            factori specifici ai vulnerabilităţii, caracteristici într-un anumit context geografic, social-economic, politic şi pentru un anumit hazard;

        ii.            factori generali, care pot influenţa nivelul vulnerabilităţii indiferent de context sau natura hazardului: nivelul tehnico-economic existent, starea de sănătate a indivizilor sau funcţionalitatea unui sistem social bine pus la punct etc.

Funcţie de aceste aspecte pot fi definite mai multe tipuri de vulnerabilitate: socială, economică, politică, culturală etc.

Vulnerabilitatea economică este determinată de lipsa accesului la resurse şi are o sferă largă de cuprindere şi impact, având în vedere faptul că existenţa unei economii eficiente poate condiţiona şi asigura funcţionalitatea unor servicii sanitare şi educaţionale corespunzătoare, poate permite investiţiile pentru crearea unui fond locativ suficient şi sigur, pentru a crea o infrastructură care să asigure funcţionarea oricărui subsistem. UNEP (2002), în abordarea vulnerabilităţii economice, insistă pe acei factori cu efect potenţial negativ asupra nivelului de dezvoltare şi a creşterii economice, factori ce includ structura şi dimensiunea activităţilor economice, constrângerile geografice sau expunerea la diferite riscuri de mediu.

La nivel individual, existenţa resurselor financiare poate asigura accesul la hrană şi diferite servicii existente într-o anumită societate, contribuind la diminuarea vulnerabilităţii. Chiar dacă există o legătură extrem de strânsă între acestea, vulnerabilitatea şi sărăcia nu se confundă: toţi oamenii săraci sunt vulnerabili în faţa hazardelor, dar nu toţi oamenii vulnerabili sunt săraci. Sărăcia reprezintă lipsa accesului la resursele esenţiale necesare desfăşurării în condiţii normale a vieţii social-economice sau chiar fiziologice, în timp ce vulnerabilitatea are o sferă mai cuprinzătoare.

Relaţia dintre vulnerabilitate şi sărăcie poate fi însă foarte uşor evidenţiată prin analiza comparativă a efectelor dezastrelor naturale. Existenţa resurselor financiare permite construcţia unor locuinţe durabile chiar în zone de risc, în timp ce sărăcia obligă la construcţia sau ocuparea unor locuinţe nesigure din ariile marginale, de obicei mai expuse diferitelor hazarde (versanţi susceptibili de alunecări, albii majore). Lipsa mijloacelor de telecomunicaţii sau a infrastructurii de transport în zonele sărace împiedică atât avertizările, cât şi acţiunile de salvare, situaţie care nu se repetă în societăţile bogate.

Comparând impactul alunecărilor de teren în ariile rezidenţiale din zona canionului Topanga (în apropiere de Los Angeles, SUA) şi cele din periferiile sărace ale metropolei braziliene Rio de Janeiro, Blaikie ş.a. (1994) arată că pentru personele bogate din zona Los Angeles,  ocuparea zonelor cu susceptibilitate ridicată de producere a alunecărilor de teren este o acţiune voluntară, în timp ce pentru persoanele sărace din Brazilia acest lucru este mai mult o necesitate. În plus, impactul dezastrelor se manifestă mult diferit având în vedere că bunurile persoanelor înstărite din Los Angeles sunt asigurate, în timp ce ale persoanelor sărace din Rio de Janeiro nu sunt, persoanele din urmă având toată agoniseala strânsă în locuinţele afectate.

Vulnerabilitatea economică se răsfrânge practic şi asupra celorlalte tipuri de vulnerabilitate, încât, la fel de utilă şi de comună ca analiza tipologiei vulnerabilităţii este şi analiza taxonomică a grupurilor vulnerabile (Wisner, 2005), fie din punct de vedere economic sau social, fie din punct de vedere psihologic sau fiziologic. Spre exemplu, dintre victimele provocate de tsunami în Sri Lanka şi India în decembrie 2004, circa o treime au fost copii, atât datorită ponderii ridicate pe care aceştia o deţin, cât şi imposibilităţii de a se salva prin propriile forţe. Foarte vulnerabili, incapabili de a rezista singuri perioadei post-dezastru sunt şi copiii care şi-au pierdut o parte sau chiar întreaga familie. Categorii vulnerabile din acest punct de vedere putem găsi foarte uşor şi în spaţiul geografic românesc, prin raportare la anumite hazarde naturale cu frecvenţă anuală: cele mai multe victime provocate de temperaturi extreme (geruri puternice sau caniculă) aparţin vârstei a treia.

În plus, sărăcia contribuie la supraexploatarea unor resurse naturale fără posibilitatea aplicării unor măsuri de protecţie, ceea ce contribuie de multe ori la accentuarea constrângerilor impuse de mediul natural şi la creşterea frecvenţei şi a magnitudinii dezastrelor (Segnestam, 2004).

Nivelul de trai foarte scăzut, dorinţa de îmbogăţire rapidă pe fondul disfuncţionalităţilor legislative şi instituţionale şi lipsa de educaţie ecologică sunt factorii care au determinat defrişările masive din ţara noastră în ultimii 16 ani (îndeosebi după punerea în aplicare a Legii 18/1991, cu toate modificările ulterioare), cu impact în declanşarea sau accelerarea proceselor de versant, stimularea scurgerii de suprafaţă şi sporirea frecvenţei şi a magnitudinii inundaţiilor; din acest punct de vedere, bazinul Trotuşului reprezintă un exemplu suficient de elocvent.

Cutter ş.a. (2001) deosebesc trei tipuri de vulnerabilitate: individuală, socială şi biofizică. Vulnerabilitatea individuală reprezintă susceptibilitatea unei persoane sau a unei structuri de a fi afectată de un anumit hazard (vulnerabilitatea unei clădiri faţă de cutremure, vulnerabilitatea unui dig, vulnerabilitatea unei persoane etc.)  Vulnerabilitatea socială se situează pe o altă treaptă, fiind definită de caracteristicile demografice ale grupurilor sociale, care influenţează susceptibilitatea grupului de a fi afectat de un anumit hazard; sunt analizate la acest nivel toate trăsăturile de grup (sociale, economice, administrative, politice, istorice etc.). Dacă vulnerabilitatea individuală intră îndeosebi în sfera de interes a cercetătorilor şi a practicienilor din inginerie, ştiinţe naturale şi medicină, vulnerabilitatea socială este analizată preponderent de specialişti din sociologie, demografie, economie.

Vulnerabilitatea biofizică[1] reprezintă în fapt fragilitatea sau expunerea (physical exposure) unui anumit individ/grup la hazard. Prin integrarea vulnerabilităţii sociale cu vulnerabilitatea biofizică, se ajunge, în opinia noastră, la conceptele de teritoriu şi teritorialitate, pentru că nici o analiză a vreunui grup nu poate avea loc în afara spaţiului în care evoluează şi pe care şi l-a însuşit (teritoriul reprezentând simbioza spaţiului geografic cu societatea).

Vulnerabilitatea este în general considerată a fi rezultanta a două sau trei elemente: gradul de expunere şi suma proprietăţilor intrinseci care determină capacitatea de a face faţă diferitelor hazarde (Brooks ş.a., 2005) sau gradul de expunere, senzitivitatea şi rezilienţa (Folke et al., 2002, Segnestam, 2004). Un punct de vedere apropiat regăsim şi la Pelling (2003, citat de Klein, 2004), care, analizând vulnerabilitatea individuală o împarte  în trei componente: expunere, rezistenţă şi rezilienţă.

Gradul de expunere presupune suprapunerea sistemelor social-economice cu factorii favorizanţi ai hazardelor. Această interpretare lărgeşte însă sfera vulnerabilităţii apropiindu-o foarte mult de sensul conceptului de risc. Coincidenţă sau tocmai rezultat al raporturilor de forţe dintre natură şi societate ori dintre diferite societăţi, ţările mai evoluate au un grad mai redus de expunere. Cele mai expuse sunt ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare din zonele tropicale şi intertropicale.

Unii autori consideră că o astfel de abordare ce presupune analiza rezilienţei ca parte componentă a vulnerabilităţii conduce la ideea nejustificată a unei antinomii între vulnerabilitate şi rezilienţă (Klein, 2004). În opinia noastră, o divizare a vulnerabilităţii în cele trei elemente nu presupune deloc antagonismul între vulnerabilitate şi componentele sale. Mai degrabă, problema care se poate pune în discuţie la nivel conceptual este cea a expunerii, ca parte componentă a vulnerabilităţii.

În ultimul timp, se încearcă elaborarea unei metodologii de evaluare cantitativă a vulnerabilităţii ca parte componentă a riscului. Există numeroase studii care vizează analize secvenţiale, însă nu există un model general valabil pentru evaluarea vulnerabilităţii în ansamblul său; dificultatea rezultă din multitudinea parametrilor ce trebuie luaţi în considerare, semnificaţia diferită a acestora de la o societate la alta, precum şi dinamica accentuată a acestora. Totuşi, s-au elaborat diferite modele de realizare a unor indici ai vulnerabilităţii, diferenţiaţi funcţie de scopul analizei şi contextul geografic sau social-economic în care aceşti indici ar fi aplicaţi (UNEP, 2002).

Analiza multivariată şi integrarea GIS a datelor reprezintă o direcţie exploatată din plin. Spre exemplu, în Florida (SUA), este utilizat un produs comercial, modelul TAOS (Total Arbiter of Storms), produs de către Watson Technical Consulting (2000), model ce permite simulări ale impactului diferitelor hazarde asupra mediului natural şi antropic, estimând pagubele şi pierderile economice. Numeroase programe internaţionale au fost create pentru monitorizarea dezastrelor şi evaluarea vulnerabilităţii faţă de diferite hazarde. Cel mai cuprinzător poate fi considerat GIEWS (Global Information and Early Warning System), program în cadrul căruia evaluarea vulnerabilităţii este utilizată pentru descrierea probemelor globale cu care se confruntă omenirea şi pentru a grupa, pe baze cantitative şi calitative, teritoriile cele mai vulnerabile, precum şi pentru a elabora metode de intervenţie.

---

[1] Aşa cum se poate oberva, vulnerabilitatea biofizică are semnificaţii total diferite la Cutter (2001) şi Brooks (2003)