Termenul de rezilienţă este definit în Dicţionarul Larousse ca fiind caracteristica mecanică a materialelor de a rezista la diferite şocuri externe şi de a reveni la starea iniţială, fiind folosit iniţial doar cu această accepţiune. Etimologic, cuvântul derivă din verbul latin salio, -ire, care înseamnă a sări, a sălta, însoţit de prefixul re-, tot de origine latină, care înseamnă contra, înapoi. Abia începând din anii ’70, acest concept a fost utilizat cu un sens metaforic pentru a descrie sisteme care se confruntă cu diferiţi factori perturbatori şi care parcurg perioade variate de dezechilibru, având capacitatea de a rezista şi a reveni la starea iniţială (Klein ş.a., 2003). Utilizarea noţiunii s-a lărgit treptat şi, în abordări relativ apropiate, a pătruns în foarte multe domenii, de la ştiinţele inginereşti, la ecologie, studii de mediu, psihologie, sociologie, economie ş.a. În filosofie şi logică, spre exemplu, rezilienţa este interpretată ca un indicator de stabilitate.
În ecologie, termenul este folosit foarte frecvent, fiind de cele mai multe ori interpretat ca o măsură a abilităţii ecosistemelor de a persista în timp prin absorbţia schimbărilor; rezilienţa este pusă astfel în contrast cu stabilitatea, care reprezintă capacitatea ecosistemelor de a reveni la starea anterioară, prin diferite procese de reorganizare care se desfăşoară pe parcursul unei perioade de dezechilibru (Holling, 1973).
De asemenea, rezilienţa a fost definită prin rapiditatea cu care un anumit ecosistem revine la starea iniţială după o perioadă de dezechilibru (Pimm, 1984) sau prin raportare la magnitudinea unui eveniment perturbator căruia un anumit sistem îi poate face faţă fără a-şi schimba structura sau funcţionalitatea (Carpenter ş.a., 2001). Conceptul este foarte frecvent considerat un element cheie în managementul durabil al ecosistemelor, în timp ce biodiversitatea contribuie la creşterea rezilienţei, a stabilităţii şi a funcţionalităţii ecosistemelor (Peterson ş.a., 1998, Chapin, 2000).
Din sfera ecologiei, această noţiune a fost transferată în domeniul social pentru a descrie răspunsul comportamental al indivizilor, al comunităţilor, al instituţiilor sociale sau chiar al economiilor confruntate cu diferite dezechilibre.
În domeniul psiho-social, termenul este folosit în mod obişnuit pentru a desemna abilitatea individuală de a face faţă unor situaţii de criză, inclusiv prin însuşirea experienţei pentru a a răspunde unor factori de stres ce ar putea urma. Valoarea rezilienţei este considerată ca rezultând din raportul care se stabileşte între factorii de risc (singulari sau succesivi, individuali sau de mediu) şi factorii de protecţie (sprijin moral, financiar etc).
Rezilienţa are o deosebită însemnătate în perioadele de tranziţie, de acumulare a stresului, perioade ce pot include şi evenimente neaşteptate, exterioare individului (dezastre naturale, pierderea locului de muncă, sărăcie). Aceste evenimente impun creşterea abilităţii de a le face faţă, în vederea menţinerii unei abordări pozitive (psihice, atitudinale sau comportamentale).
În egală măsură, rezilienţa a fost considerată nu doar o stare, ci un proces de adaptare fizică sau emoţională a individului. Nu a fost ignorată nici dimensiunea spirituală a rezilienţei care rezultă din sprijinul şi încrederea pe care o pot oferi apartenenţa la o anumită religie ca sursă de speranţă, optimism şi încredere în valorile vieţii.
În domeniul social-economic, conceptul de rezilienţă a fost asociat dezvoltării durabile (Common, 1995, citat de Klein, 2004) şi exploatat inclusiv în analiza hazardelor naturale sau antropogene, prin realizarea a numeroase studii interdisciplinare care vizează relaţiile dintre natură şi societate. Sistemele antropice şi naturale se întrepătrund extrem de mult, iar rezilienţa acestora rezultă în primul rând din dinamica şi dimensiunea relaţiilor interactive care dau funcţionalitate sistemului, stabilitatea componentelor – oricum relativă – jucând un rol secundar.
Importanţa conceptului de rezilienţă în studiile privind dezvoltarea durabilă explică înfiinţarea Alianţei pentru Rezilienţă (Resilience Alliance) în anul 1999, o organizaţie a oamenilor de ştiinţă şi a practicienilor din diferite domenii şi care vizează cercetarea dinamicii sistemelor socio-ecologice. În acest cadru organizatoric şi de cercetare, o importanţă deosebită este acordată capacităţii adaptative, ca element al rezilienţei (Carpenter ş.a., 2001). Alţi autori consideră capacitatea adaptativă ca fiind de fapt influenţată de rezilienţă şi desemnând abilitatea de realizare a unor planuri de intervenţie şi de implementare a măsurilor tehnice înaintea, în timpul şi după manifestarea evenimentelor extreme; capacitatea adaptativă este astfel considerată a fi influenţată de rezilienţă (Klein ş.a. 2003).
În problematica riscurilor naturale, ISDR defineşte rezilienţa ca fiind „capacitatea unui sistem, a unei comunităţi sau societăţi de a rezista sau de a se schimba pentru a obţine un nivel funcţional şi structural acceptabil. Aceasta este determinată de gradul în care sistemul social este capabil de a se autoorganiza şi de abilitatea acestuia de a-şi mări capacitatea de învăţare şi adaptare, incluzând capacitatea de a se reface în urma unui dezastru”.
Totodată, investiţiile în domeniul managementului riscurilor naturale în vederea reducerii dezastrelor sunt considerate o necesitate care se impune pentru a îmbunătăţi standardele de viaţă şi condiţiile de siguranţă, pentru protecţia contra dezastrelor şi creşterea rezilienţei diferitelor comunităţi. Acest lucru presupune managementul eficient al resurselor naturale care ar putea conduce la creşterea rezilienţei în faţa dezastrelor prin stoparea degradării mediului.
În opinia noastră, rezilienţa defineşte capacitatea unui sistem de a neutraliza dezechilibrele apărute prin consumarea riscurilor, sistemul menţinându-şi caracteristicile structural-funcţionale prin mijloace proprii de autoreglare. Aceste mijloace de autoreglare rezultă din calitatea componentelor sistemice (resurse naturale, resurse financiare, capital uman) şi calitatea şi dimensiunea relaţiilor interactive care îi asigură acestuia funcţionalitatea.
Resursele naturale (litosferice, hidrosferice, pedosferice, potenţial climatic, resurse forestiere) sunt esenţiale pentru supravieţuire şi implicit pentru a face faţă dezastrelor. Lipsa unor astfel de resurse naturale sau degradarea mediului prin utilizarea inadecvată a resurselor existente (supraexploatare şi tehnici poluante) generează două probleme în loc de una: deteriorarea, diminuarea sau chiar epuizarea unor resurse naturale, dar şi scăderea capacităţii societăţii de a face faţă dezastrelor.
Resursele financiare (reprezentate prin bunuri, venituri sau credite) sporesc indubitabil capacitatea şi viteza de refacere a unor persoane sau grupuri de persoane afectate. Este motivul pentru care atât organizaţiile non-guvernamentale cât şi programele guvernamentale iau în calcul compensaţii, sprijinul material sau propriu-zis financiar pentru a asigura reconstrucţia de după dezastre.
Capitalul uman (educaţie, sănătate, abilităţi fizice şi deprinderi etc.) are un rol deosebit în creşterea rezilienţei individuale. Ţările slab dezvoltate din Africa sub-sahariană se caracterizează spre exemplu printr-un capital uman puternic afectat de răspândirea virusului HIV sau gradul redus de şcolarizare.
Capitalul social (reciprocitate, încredere, sentiment de apartenenţă la un anumit grup) presupune şi include comunicarea şi ajutorul reciproc, inclusiv existenţa unui sistem social de întrajutorare organizat pe baze legale la nivel local, regional sau statal. Comunităţile omogene sunt cele care se caracterizează printr-o rezilienţă mai ridicată faţă de comunităţile divizate, datorită posibilităţii de a realiza un consens şi de a coopera în activităţile de reconstrucţie.
Capitalul fizic include existenţa unor adăposturi adecvate, clădiri, utilităţi de aprovizionare cu energie, apă etc, de transport sau comunicaţie. Existenţa spitalelor în arealele de risc sporesc rezilienţa comunităţilor din acele zone. Din acest punct de vedere, există o relaţie strânsă între rezilienţă şi nivelul de dezvoltare social-economică (Garatwa ş.a., 2002). Dovers ş.a. (1992) realizează o distincţie între rezilienţa reactivă şi proactivă a societăţii confruntate cu diferite hazarde. Rezilienţa reactivă presupune faptul că un anumit grup social îşi întăreşte sistemul actual pentru a face faţă schimbării induse, în timp ce rezilienţa proactivă presupune crearea unui nou sistem capabil să se adapteze noilor condiţii şi constrângeri. În acest fel însă, sfera noţiunii este foarte mult lărgită, presupunând în fapt capacitatea de a prevedea, de a preveni sau de a crea sisteme de intervenţie în situaţiile de criză; în plus apare o suprapunere între conceptul de rezilienţă (rezilienţa proactivă) şi cel de senzitivitate.
Această accepţiune poate fi totuşi perfect adaptabilă în abordarea riscurilor naturale, indiferent dacă este vorba de analiza individului sau a societăţii aflate în faţa hazardelor. Pelling (2003, citat de Klein, 2004) consideră rezilienţa ca fiind capacitatea unui individ/grup de a convieţui şi de a se adapta stresului impus de un anumit hazard, incluzând în sfera noţiunii şi măsurile de pregătire întreprinse sub ameninţarea unui potenţial hazard.
S-a trecut astfel de-a lungul timpului de la rezilienţa fizico-mecanică (engineering resilience), ce rezultă din proprietăţile intrinseci ale anumitor sisteme materiale la un concept ecologic şi social-economic mai cuprinzător, care presupune anumite mecanisme de autoreglare, de reorganizare, în anumite limite structural-funcţionale. Interpretarea conceptului de rezilienţă nu se poate face decât prin cunoaşterea limitelor de toleranţă ale diferitelor sisteme analizate, prin analiza pragurilor care transformă dezechilibrele funcţionale în dezechilibre disfuncţionale, în corelaţie cu existenţa unor mecanisme proprii de autoreglare. Toate acestea traduc practic diferite raporturi dintra natură şi societate, inclusiv în cazul manifestărilor extreme ale acestora.
Utilizarea conceptului de rezilienţă este însă de cele mai multe ori una pur teoretică, fără a exista o latură efectiv operaţională, de implementare şi utilizare în managementul dezastrelor sau în studiile de dezvoltare durabilă. chiar dacă numeroasele studii existente au vizat abordarea din diferite perspective a rezilienţei ecologice, sociale şi instituţionale, nu există până în prezent un set de indicatori care să determine valoarea rezilienţei unei anumite comunităţi.
