Termenul de hazard, provenit din cuvântul arab az-zahr (cu sensul de joc de zaruri), este definit în DEX (1984) ca „împrejurare sau concurs de împrejurări (favorabile sau nefavorabile) a căror cauză rămâne în general necunoscută; întâmplare neprevăzută, neaşteptată”.
Cel mai adesea, hazardele sunt interpretate ca o sursă potenţială de pericol, fiind asociate sau identificate cu acele procese şi fenomene naturale sau antropice care pot afecta calitatea mediului sau pot provoca pierderi materiale sau umane (Zăvoianu ş.a., 1994, Grecu, 1997, Smith, 1996, Armaş ş.a., 2003, Armaş, 2005). Acceptarea de la bun început a acestei interpretări în abordarea de faţă nu exclude însă o serie de completări sau analiza altor accepţiuni, elemente care se impun ca o necesitate de înţelegere corectă a terminologiei, mai ales că persistă încă neclarităţi care impietează orice demers ştiinţific. Astfel, spre exemplu, există cercetători care, considerând hazardul ca pe o ameninţare la adresa societăţii, includ în sfera sa şi impactul real al acestuia; în această accepţiune, hazardul, cu o sferă semantică mult mai vastă, rezultă din interacţiunea sistemelor naturale cu cele sociale sau tehnologice (Cutter ş.a., 2001).
Hazardul trebuie asociat unor procese şi fenomene aleatorii (cel puţin în aparenţă), care se produc într-un mediu bine determinat şi ale căror mecanisme sunt cunoscute de către cercetător, dar pentru care momentul şi locul următorei apariţii nu pot fi determinate prin simpla cunoaştere a stărilor anterioare ale mediului respectiv (Péguy, 1992).
Se poate trasa o limită între diferitele fenomene şi procese (evenimente) naturale, aparent aleatorii, pe de o parte, şi hazarde, pe de altă parte? Smith (1996) consideră că distincţia se poate face relativ uşor, având în vedere că hazardele sunt de cele mai multe ori tratate într-o abordare ecologică[1] şi într-o viziune antropocentristă, iar amplitudinea de variaţie (frecvenţă, dar mai ales intensitate) poate fi luată în calcul pentru o astfel de diferenţiere, separând evenimentele obişnuite de valorile extreme (hazarde).
Geosistemul funcţionează pe baza relaţiilor de tip interactiv care se stabilesc între componente, iar existenţa unui echilibru dinamic nu presupune şi lipsa variaţiilor, de obicei de amplitudine redusă, dar care pot ajunge şi la valori extreme, ce depăşesc chiar limitele de toleranţă ale sistemului în cauză, analizat la nivel global, regional sau local.
Limitele de toleranţă variază de la un sistem la altul, iar analiza acestor limite presupune atât analiza vulnerabilităţii sistemului respectiv, cât şi transferul noţiunii de hazard în sfera noţiunii de risc. Să presupunem însă că am ignora limitele de toleranţă şi, implicit, vulnerabilitatea. Care este pragul dintre valorile obişnuite şi valorile extreme? Luând ca exemplu regimul de scurgere al unui râu, abordăm ca obişnuite variaţiile care se produc anual şi ca extreme valorile debitelor care se înregistrează o dată la câţiva ani sau valorile ce pot fi atinse la o asigurare de 3%, 1%, 0,1 %? Dar pot fi cazuri în care nici una din aceste valori extreme produse la diferite asigurări să nu determine inundaţii, să nu implice consecinţe cu potenţial destructiv, fie datorită morfologiei albiei minore şi majore, fie datorită amenajărilor existente. În acest caz, se pierde, cel puţin parţial, semnificaţia termenului de hazard ca eveniment extrem cu potenţial distructiv.
Acest aspect nu poate fi ignorat în interpretarea fenomenelor extreme, însă poate fi considerat lipsit de importanţă în analiza hazardelor, având în vedere că acestea nu presupun certitudinea unor consecinţe negative, ci, dimpotrivă, probabilitatea producerii acestora, adică existenţa unei anumite incertitudini.
Trebuie remarcat, de asemenea că, în anumite limite, orice component al geosistemului poate fi considerat resursă, iar prin depăşirea unor limite, se poate manifesta ca hazard: apa este resursa vieţii, dar în exces (inundaţii) sau în deficit (secete) poate conduce la consecinţe negative.
În fapt, aproape orice variabilă a geosistemului, prin fluctuaţiile specifice, rămâne un hazard, având în vedere că momentul apariţiei, durata şi intensitatea manifestărilor nu pot fi determinate cu precizie. Acest lucru presupune atât existenţa unor manifestări aleatorii, cât şi existenţa unei funcţionalităţi mult prea complexe pentru a fi descifrate şi evaluate toate relaţiile sistemice.
De altfel, hazardul se asociază anumitor nedeterminări şi existenţei unor incertitudini de natură duală, fiind vorba pe de o parte de variabilitatea naturală a anumitor procese avute în vedere, iar pe de altă parte de incertitudini inerente oricărui demers cognitiv. În primul caz este vorba de incertitudini stochastice, obiective, induse de evoluţia non-liniară a diferitelor procese şi fenomene naturale, de modul de asociere a factorilor conjucturali care ar putea genera un dezechilibru sau o ruptură în sistem.
În al doilea caz este vorba de incertitudini epistemice proprii fiinţei umane şi datorate fie incapacităţii noastre de a înţelege complexitatea proceselor naturale, fie lipsei unor date certe de analiză. De aici rezultă că acumularea unei baze de date tot mai solide şi descifrarea cât mai corectă a tot mai multor procese şi fenomene naturale prin perfecţionarea mijloacelor de investigare permit prognozarea diferitelor evenimente extreme. Din acest punct de vedere, putem aprecia că progresul tehnico-ştiinţific şi cel economic reduc ponderea hazardului ca element de nedeterminare, fără însă a-l putea anula. Diminuarea incertitudinilor epistemice permite totuşi descifrarea, măcar parţială, a variabilităţii naturale a fenomenelor de risc prin înţelegerea modului, aparent aleatoriu, de asociere a factorilor conjuncturali.
Oricum, limitat de capacităţile sale senzitive, cognitive, metodologice sau tehnologice, omul este nevoit să considere ca aleatorii multe din fenomenele care îl înconjoară, deşi acestea sunt determinate de un ansamblu de factori care acţionează într-o manieră foarte precisă.
Traiectoria unei pene purtate de vânt sau a unui val care se sparge de ţărm sunt determinate de o serie de raporturi de masă şi energie din atmosferă sau spaţiul acvatic; şi totuşi nu putem prevedea cu exactitate unde se vor afla la un moment dat pana din văzduh sau moleculele de apă din valul oceanic (Poirier, 2001). Aceeaşi abordare se păstrează şi în cazul analizei hazardelor naturale, ale căror cauze ne sunt cunoscute, dar al căror moment de apariţie sau mod de manifestare nu pot fi precizate cu exactitate.
Şi totuşi încercări de a elimina această incertitudine a hazardului datează de câteva secole. La cererea cavalerului de Meré, un împătimit al jocurilor de noroc, Blaise Pascal (1623 – 1662) elaborează, împreună cu Pierre Fermat (1601 – 1665) primele noţiuni ale teoriei ştiinţifice a hazardului: calculul probabilităţilor. Utilitatea teoriei probabilităţilor ca model de evaluare a incertitudinilor s-a dovedit încă de la finele secolului al XVII-lea când au apărut asigurările de persoane şi bunuri materiale, care au devenit de o importanţă majoră în lumea comerţului şi a finanţelor.
Hazardul se caracterizează printr-o anumită probabilitate de apariţie şi o anumită intensitate, care se referă la forţa de impact în timp şi spaţiu. Deşi în literatura de specialitate este abordată problematica frecvenţei hazardelor, o astfel de exprimare presupune dacă nu o confuzie, cel puţin o suprapunere de termeni. Frecvenţa este apreciată pe baza valorilor observate, iar probabilitatea rezultă în urma calculelor matematice bazate pe analiza frecvenţelor. Pornind de la semnificaţia matematică uzuală a frecvenţelor şi a probabilităţilor, având în vedere sensul aproape unanim acceptat al hazardului, se poate vorbi doar de frecvenţa unor evenimente extreme (deja produse, anterioare momentului cercetării) şi probabilitatea hazardelor (care s-ar putea produce, ulterioare momentului cercetării).
[1] Prima lucrare realizată în această concepţie aparţine lui Harlan H. Barrows (1923): Geography as Human Ecology, Annals, Association of American Geographers, vol. 13, pp. 1-14
