Riscul (it. risco, având origine incertă) reprezintă, conform Dicţionarului Grand Larousse, un „pericol, inconvenient mai mult sau mai puţin previzibil”. În mod cert, pentru un studiu de detaliu care îşi propune identificarea anumitor riscuri, evaluarea acestora în vederea prevenirii producerii unor dezastre, definiţia este incompletă şi necesită o serie de lămuriri, deşi în literatura de specialitate, definiţia riscului nu pare a ridica probleme. Ea a fost preluată ca atare din câmpul teoriei economice, unde riscul era considerat ca produs între mărimea pierderilor aşteptate şi probabilitatea de apariţie a pierderilor, noţiunea de risc fiind asociată unor factori decizionali (Mareş, 1996).
Riscul este definit cel mai adesea ca fiind produsul dintre probabilitatea apariţiei unui fenomen şi consecinţele negative pe care acesta le poate avea, asociind astfel două elemente distincte: pe de o parte hazardul, pe de altă parte elementul receptor al unor efecte destructive, care – datorită unui pragmatism justificat în cea mai mare parte – de cele mai multe ori este considerat omul.
Riscul corespunde astfel conceptului probabilist dezvoltat în anii 1950 de către oamenii de ştiinţă, care au definit riscul ca pe o „speranţă matematică” a pagubelor posibile.
În fapt, conform dicţionarului IDNDR, riscul reprezintă chiar „speranţa matematică a pierderilor de vieţi omeneşti, răniţi, pagube materiale şi atingeri aduse activităţilor economice în cursul unei perioade de referinţă şi într-o regiune dată, pentru un anumit hazard”.
Pornind de la ideea de risc ca probabilitate de producere a unor pagube materiale sau umane, terminologia utilizată în ingineria civilă americană exclude suprapunerea între acesta şi incertitudine. Riscul este considerat ca fiind potenţialul de realizare a unor consecinţe nedorite, iar estimarea sa se realizează pornind de la probabilitatea de apariţie a unui eveniment şi consecinţele pe care acesta le poate avea. Incertitudinea defineşte situaţiile care nu pot fi descrise prin distribuţie probabilistică, rezultatele fiind considerate nedeterminate; incertitudinea nu înseamnă altceva decât lipsa certitudinii şi derivă din lipsa informaţiilor sau din existenţa unor informaţii neadecvate.
Conceptul de risc nu poate fi redus doar la probabilitatea producerii unui fenomen, dar nici la cea de pericol. Spre exemplu, alunecările de teren sunt procese naturale cu un anumit rol în dinamica versanţilor dintr-o regiune oarecare, iar declanşarea acestora este consecinţa atingerii unor praguri de ajustare morfodinamică, pe parcursul unei evoluţii normale, încetinite sau accelerate de intervenţia antropică. Vulnerabilitatea versanţilor la alunecări defineşte de fapt susceptibilitatea versanţilor faţă de astfel de procese, din prisma pagubelor pe care le-ar putea aduce societăţii.
Pornind de la interpretarea riscului ca produs între hazard şi vulnerabilitatea structurilor antropice, acesta apare doar atunci când manifestarea unor astfel de procese naturale implică posibilitatea producerii unor pagube materiale sau umane. Aşadar, atunci când unul din factorii produsului este nul, în mod normal şi riscul va fi nul. În realitate însă, nu există risc nul, iar problema cea mai importantă este cea a identificării riscului admisibil (pornind de la limitele de toleranţă ale sistemelor analizate).
Trebuie subliniat astfel faptul că riscul reiese doar prin întrepătrunderea a două sfere diferite: prima în care procesele se desfăşoară în liniile unei evoluţii normale, legice (natura), a doua, în care fenomenele şi procesele naturale pot fi interpretate ca anomalii, prin lezarea securităţii persoanelor şi a bunurilor (Charre, 2003).
În această situaţie, ne punem însă întrebarea dacă nu cumva exagerăm totuşi cu pragmatismul, dacă nu cumva riscul există şi pentru sistemele naturale. Probabilitatea apariţiei unui dezechilibru, a unei dezordini prin depăşirea limitelor de toleranţă ale sistemelor naturale se traduce în cele din urmă cu existenţa unui risc pentru aceste sisteme. În această accepţiune, riscul poate fi definit ca probabilitatea depăşirii limitelor de toleranţă ale unor sisteme analizate şi a apariţiei unor stări de dezorganizare şi dezechilibru.
De cele mai multe ori, riscul este văzut ca produsul simplu dintre hazard şi vulnerabilitate:
R = H x V
Acest produs, poate fi reprezentat, în opinia noastră, atât în formă matricială, cât şi grafică. Modelul matricial presupune realizarea produsului între hazard şi vulnerabilitate. Acest model permite reprezentarea grafică a celor două componente ale riscului, rezultanta acestora fiind reprezentată prin dimensiunea pagubelor posibile, în valori procentuale de la 1 la 100%.
În mod obişnuit prin realizarea produsului dintre hazard şi vulnerabilitate, ar rezulta valorile matriciale ale riscului, însă apare o neconcordanţă între faptul că cele două variabile de pornire sunt exprimate printr-o dimensiune liniară, iar riscul apare precizat printr-o valoare punctuală. Riscul reprezintă însă o funcţie pătratică a hazardului şi a vulnerabilităţii şi trebuie tratat ca atare.
Reprezentarea grafică a riscului pune în evidenţă faptul că acesta este o funcţie exponenţială de ordinul doi a hazardului şi a vulnerabilităţii. Reprezentarea grafică a riscului permite matematizarea ipotezei noastre, prin aplicarea teoremei lui Pitagora :
R2 = H2 + V2,
de unde rezultă că
Pornind de la acest model conceptual relativ simplu, demersul ştiinţific întâmpină o dificultate extrem de importantă, respectiv aceea de a cuantifica cele două elemente ale riscului: hazardul şi vulnerabilitatea. În cazul unora dintre hazarde, pot fi utilizaţi indicatori deja foarte bine cunoscuţi: intensitatea pe scara Richter sau Mercalli pentru cutremure, indicele explozivităţii vulcanice pentru erupţiile vulcanice, hidrogradul pentru inundaţii; toţi aceşti indicatori trebuie însă ponderaţi cu probabilitatea înregistrării anumitor valori specifice lor, pe baza analizei frecvenţei şi a factorilor conjuncturali.
În cazul vulnerabilităţii, trebuie cuantificaţi acei factori care au relevanţă funcţie de hazardul luat în considerare. Dacă în cazul cutremurelor, structura construcţiilor sau natura fundaţiilor clădirilor reprezintă elemente reper, în cazul secetelor devin extrem de importante structura terenurilor agricole şi sistemul de agricultură practicat.
Relaţiile social-economice sunt extrem de importante în estimarea vulnerabilităţii unei anumite comunităţi; dacă în cazul dezastrelor violente (erupţii vulcanice, cutremure, uragane etc.), sprijinul altor comunităţi apare ca o reacţie firească provocată de un impact psihic ridicat (deseori, pe fondul unei mediatizări intense), în cazul altor riscuri şi dezastre, cu impact progresiv sau latent, măsurile cu caracter umanitar, apar doar în cadru instituţionalizat.
Combinarea celor două scheme prezentate anterior permite realizarea unui model matricial grafic mult mai complex. Ideea de reprezentare opusă a arcelor de cerc (cu origine diferită) a plecat de la faptul că impactul maxim produs în situaţia realizării producerii efective a unui eveniment extrem (producerea unor pagube materiale sau umane în proporţie de 100%) trebuie să fie reprezentat în centrul cercului.
Variabilele risc, hazard şi vulnerabilitate îşi au originea în punctul de favorabilitate şi siguranţă maximă. Modelul presupune analiza relaţională (funcţie de magnitudinea hazardului şi gradul de vulnerabilitate) a capacităţii de refacere a oricărui sistem social-economic posibil a fi afectat de un anumit hazard şi reprezentarea schematic-secvenţială sau secvenţial-cumulativă a relaţiei.
Creşterea riscului în orice sistem geografic presupune un impact real aflat în creştere direct proporţională şi o capacitate de refacere în scădere. Scăderea capacităţii de refacere este în mod evident dependentă de organizarea şi funcţionalitatea sistemului respectiv, dar şi de magnitudinea hazardului declanşator de dezechilibre.
La nivel conceptual, matematic, relaţia între risc (R) şi capacitatea de refacere a unui sistem (Cr) se poate reda prin relaţia:
Capacitatea internă de refacere a sistemului este depăşită la o anumită valoare prag a dezastrului, fără un suport (input) extern de substanţă sau energie, sistemul îndreptându-se spre dezorganizare. Al doilea prag este reprezentat de limita maximă de toleranţă, dincolo de care nici sprijinul extern nu poate salva un anumit sistem de la dezorganizare şi distrugere. În cazul societăţilor aflate în situaţii de criză, de obicei sprijinul extern este solicitat înaintea atingerii pragului intern de refacere, pentru accelerarea procesului de refacere post-dezastru şi minimizarea efectelor destructive.
Necesitatea realizării unui model conceptual al riscului, complex şi viabil, bine argumentat ştiinţific rezultă din complexitatea riscului şi din necesitatea abordării holistice a acestuia. Studiile vulcanologice, studiile privind alunecările de teren, probabilitatea producerii inundaţiilor, siguranţa barajelor sau cele referitoare la vulnerabilitatea clădirilor la seisme nu reprezintă decât analize secvenţiale ale sistematicii riscurilor.
Riscul este uneori considerat ca fiind produsul dintre un hazard, gradul de expunere al elementelor antropice şi vulnerabilitatea acestor elemente. Dwyer ş.a. (2004) prezintă tridimensional cele trei elemente (hazard, expunere, vulnerabilitate) într-o piramidă, al cărei volum redă dimensiunea riscului. Riscul rezultă din suprapunerea spaţială a hazardelor şi a structurilor teritoriale antropice expuse hazardului, hazardele fiind caracterizate prin probabilitate şi intensitate (putere de impact), în timp ce structurile teritoriale se caracterizează prin vulnerabilitate. Gradul de expunere nu trebuie analizat separat, ca parte componentă a riscului, acesta fiind o trăsătură intrinsecă a spaţialităţii. Indiferent de gradul de generalizare sau de particularizare, riscul se exprimă la o anumită scară spaţio-temporală, ca de altfel toate procesele şi fenomenele care au loc în sistemele naturale sau cele antropice.
Argumentele corectitudinii unei astfel de abordări pot fi uşor înţelese, arătând că situl şi poziţia geografică, elemente reper ale spaţialităţii, caracterizează un anumit teritoriu, cu toate atributele sale structurale sau funcţionale, naturale, antropizate sau antropice.
Poziţia geografică şi situl implică existenţa anumitor condiţii geologice, geomorfologice, hidro-climatice etc. care prin parametrii specifici pot întreţine un „dezechilibru potenţial” (Tricart, 1965), adică pot susţine manifestările hazardului. Se poate vorbi astfel de existenţa unei fragilităţi naturale, determinată de existenţa unor condiţii pregătitoare pentru manifestarea unor anumite procese cu impact destructiv, dar şi probabilitatea de asociere a unor factori conjuncturali, care pot avea un rol deosebit în declaşarea unor astfel de procese, factorii din urmă intervenind ca adevăraţi „catalizatori”. Hazardul, aşadar, nu poate fi disociat de un anumit spaţiu (cu toate atributele sale calitative, cantitative şi dinamice).
Totodată însă, poziţia geografică (şi situl) este specifică şi structurilor antropice. Specificul poziţiei geografice sau al sitului impun anumite trăsături ale clădirilor, ale formelor de economie etc., iar exploatarea unei poziţii geografice sau a unui sit mai mult sau mai puţin potrivit a depins de „liberul arbitru” uman, de factorul psihologic, social-economic sau politico-administrativ de decizie (necunoaştere, ignoranţă sau necesitate).
Astfel interpretată, vulnerabilitatea are o componentă dinamică, ce ţine de evoluţia sistemelor social-economice şi se asociază unei componente mai puţin dinamice, ce ţine de locaţia precisă a structurilor spaţiale analizate, în funcţie de existenţa unui anumit quantum de condiţii care permit declanşarea, manifestarea şi propagarea unui anumit proces cu posibile consecinţe destructive, condiţii care nu sunt întrunite decât în anumite areale.
În acest context, poate fi utilă adoptarea unui concept frecvent folosit în geografie, respectiv acela de teritoriu. Conceptul presupune nu doar suprapunerea mediului fizic cu cel social, ci şi întrepătrunderea acestora prin aproprierea (însuşirea) spaţiului de către societate (Le Berre, 1992). Teritoriul devine astfel un concept complex care se caracterizează prin localizare spaţială precisă, printr-un proces de apropriere de către un anumit grup social, care are numeroase raporturi cu mediul fizic (omul se adaptează mediului şi îşi adaptează mediul pentru nevoile sale). Pe această direcţie, hazardele şi riscurile naturale pot fi interpretate tocmai ca disfuncţionalităţi ale relaţiei om-teritoriu, pentru că oricât ar încerca, societatea rămâne dependentă, pe de o parte, de resursele şi potenţialul unui anumit spaţiu geografic, iar pe de altă parte, de constrângerile pe care acesta le impune.
În acelaşi timp, existenţa riscurilor naturale trebuie înţeleasă ca o rezultantă a relaţiei omului cu mediul ale cărui resurse (spaţiu, substanţă şi energie) le foloseşte. Riscurile naturale reprezintă disfuncţionalităţi potenţiale ale teritoriului, disfuncţionalităţi care rezultă din probabilitatea de manifestare a unor fenomene naturale extreme, cu impact destructiv asupra societăţii umane.
În fine, există opinii care consideră că limitarea noţiunii de risc doar la probabilitatea apariţiei unor elemente nedorite nu este tocmai realistă întrucât există şi un sens pozitiv, nu doar negativ şi chiar „evoluţia societăţii umane, care a sporit complexitatea sistemelor teritoriale în mod exponenţial este un rezultat al riscului pozitiv pe care aceasta şi-l asumă” (Ianoş, 2000). Salturile evolutive înregistrate de societatea umană sunt direct proporţionale cu dimensiunea riscului asumat pentru un astfel de salt.
Migraţia omului până la crearea oecumenei actuale a însemnat asumarea anumitor riscuri; schimbarea relaţiilor de producţie pe parcursul istoriei economice a omenirii a însemnat de fiecare dată asumarea riscului unui conflict cu forţele de producţie, mai conservatoare. Chiar dacă se insistă aproape întotdeauna pe pagube, natura duală a riscului a fost semnalată şi de alţi cercetători geografi şi chiar de conştiinţa populară a anumitor popoare, conştiinţă care se reflectă de cele mai multe ori prin limbă: limba chineză redă termenul de risc prin „weijji”, „weij” însemnând noroc, în timp ce „ji” redă pericolul.
Directiva 96/82/CE defineşte riscul ca fiind probabilitatea ca un efect specific să se producă într-o perioadă dată sau în circumstanţe determinate, ceea ce nu implică din start ideea unor pierderi, indiferent de ce natură ar fi acestea.
