Cei doi termeni sunt sinonimi, uşoarele diferenţieri semantice oscilând în jurul sensului principal, acela de eveniment cu consecinţe tragice; primul derivă din limba italiană (disastro), al doilea din limba greacă (katastrephein).
Primul termen are la origine prefixul latin dis- (cu sensul fără, lipsit de) şi substantivul astrum (din grecescul astron, stea, planetă)[1]. Sensul iniţial era de factură astrologică, prin asocierea unor nenorociri cu poziţia nefavorabilă a astrelor. Al doilea termen înseamă a răsturna, cuvântul fiind rezultat prin compunere (kata – jos; strephein – a întoarce), semantic fiind asociat răsturnărilor de situaţie provocate de nenorociri.
O serie de autori semnalează coexistenţa a trei termeni (sinistre, calamităţi, catastrofe), a căror ierarhie a fost precizată în Franţa prin reglementări juridice (Peguy, 1992); termenul de catastrofă a fost se pare consacrat datorită folosirii frecvente.
Sinistru derivă din adjectivul latin sinister, -tra, -trum, cu sensul propriu de stâng, din partea stângă, fiind însă utilizat şi cu sensul figurat de dăunător, defavorabil. Calamitate provine din substantivul calamitas, -atis (probabil din forma de acuzativ, calamitatem), având sensul de pagubă, nenorocire.
Dezastrele naturale reprezintă impactul rapid şi profund al mediului asupra sistemului socio-economic (Alexander 1993, citat de Alcantara-Ayala, 2002) un dezechilibru rapid al balanţei dintre forţele dezlănţuite ale naturii şi forţele de contracarare ale sistemului social, dezechilibru dependent atât de intensitatea fenomenului natural, cât şi de vulnerabilitatea structurilor social-economice faţă de un asemenea eveniment (Albala-Bertrand, 1993 citat de Alcantara-Ayala, 2002). În cazul în care agentul declanşator este omul, iar componentul natural este cel afectat – chiar dacă toate consecinţele se răsfrâng în cele din urmă şi asupra omului – avem de a face cu o catastrofă ecologică şi nu cu un dezastru natural.
Producerea efectivă a unor evenimente cu potenţial destructiv presupune consumarea, parţială sau temporară, a riscului, şi atingerea unor praguri, printr-o pregătire lentă, în aparenţă continuă, dar în general compusă dintr-o serie de discontinuităţi la scară mică; pragurile reprezintă sfârşitul unor etape de evoluţie cu caracter continuu şi marchează începutul schimbării structurale şi funcţionale a unui sistem (Ungureanu, 2005). Probabilitatea atingerii unui anumit prag variază funcţie de modul în care evoluează relaţiile interactive dintre componentele sistemice (implicit funcţie de parametrii cantitativi, calitativi şi dinamici care îi caracterizează pe fiecare în parte) sau funcţie de intervenţia unui catalizator, respectiv a unui anume factor ce stimulează evoluţia unui proces spre depăşirea limitei prag şi producerea unui eveniment care se abate de la evoluţia liniară a unui anume sistem.
Ce sunt însă acele evenimente cu potenţial destructiv care dezorganizează, parţial sau total, temporar sau permanent, un anumit sistem? Pot fi toate considerate dezastre sau catastrofe?
După unii autori, pot fi luate în calcul două categorii de evenimente: cele care stau la baza unor dezechilibre funcţionale (fără depăşirea limitelor de toleranţă ale sistemelor) şi dezechilibre disfunţionale - cu depăşirea limitelor de toleranţă şi dezorganizarea sistemelor în cauză (Ungureanu, 2005).
După alţi autori, astfel de evenimente pot fi grupate pe trei trepte de manifestare: accidente banale, rupturi funcţionale şi catastrofe (Ianoş, 2000). Accidentul este interpretat ca fiind orice abatere de la evoluţia liniară a unui sistem, dar care nu reuşeşte să îl abată de la direcţia generală de evoluţie. Ruptura funcţională crează un dezechilibru în sistem, fără însă a depăşi capacitatea acestuia de autoreglare. Catastrofa presupune însă restructurarea sistemului şi schimbarea sensului de evoluţie; cu alte cuvinte, în această situaţie, este depăşită capacitatea de autoreglare a sistemului respectiv. Din acest punct de vedere, în analiza riscurilor naturale, interes prezintă doar rupturile funcţionale şi catastrofele, având în vedere că nu orice abatere de la evoluţia liniară a unui sistem implică existenţa riscului.
Totuşi, interpretând accidentele ca evenimente întâmplătoare, acestea se pot constitui în sursa unei catastrofe: un accident la o centrală nucleară poate declanşa o catastrofă ecologică. Accidentul poate fi considerat ca o depăşirea bruscă şi neaşteptată a unui prag de stabilitate, de obicei ca urmare a unei intervenţii antropice, şi care atrage după sine consecinţe nefavorabile, materiale, financiare sau umane. Dimensiunea acestor consecinţe se poate traduce uneori într-un dezastru sau o catastrofă.
Alte opinii (Sheehan şi Hewitt, 1969) au considerat importantă luarea în calcul a unui prag cantitativ al pierderilor pentru definirea dezastrelor (cel puţin o sută de morţi sau o sută de persoane afectate sau un milion de dolari pagube materiale).
Precizia pragului este doar aparentă şi, în realitate, nu are mare relevanţă în aprecierea dimensiunii dezastrelor (Smith, 1996). Numărul victimelor unui dezastru nu poate include doar victimele directe, ci şi victimile indirecte, al celor care apar mai târziu, datorită efectului de durată sau altor consecinţe indirecte ale dezastrului în cauză. În cazul accidentului nuclear de la Cernobâl (Ucraina), care este numărul real al victimelor afectate de emanaţiile radioactive? Implicaţiile din perioadele următoare catastrofei manifestate asupra morbidităţii sau asupra procentului naşterilor copiilor cu malformaţii etc. nu poate fi ignorat în evaluarea dimensiunii dezastrului. În privinţa echivalării „o sută de morţi sau un milion de dolari pierderi materiale”, dincolo de imposibilitatea de a realiza o astfel de echivalare, trebuie păstrată o prudenţă de ordin moral.
Variabilele care trebuie luate în calcul pentru estimarea pierderilor sunt multiple: pierderile de vieţi omeneşti, pierderile materiale, dezechilibrele funcţionale ale economiei. Distrugerea unor şosele, căi ferate sau poduri datorită inundaţiilor sau proceselor de versant include nu doar costul efectiv al lucrărilor de reabilitare, reamenajare, ci şi costurile induse de devierea circulaţiei de persoane sau mărfuri, ceea ce implică o creştere a preţului de transport, apoi costurile induse de deficienţele apărute în serviciile medicale sau de orice alt tip.
Pierderile pe care o firmă oarecare le poate înregistra datorită faptului că un anumit segment al angajaţilor nu se pot prezenta la lucru, eventuale victime înregistrate datorită faptului că ambulanţa nu a putut ajunge în timp util sau chiar deloc la solicitanţi etc., toate acestea trebuie incluse în costul real al unui astfel de eveniment sau dezastru. Funcţie de natura şi importanţa obiectivului afectat, se poate ajunge ca pagubele indirecte să depăşească valoric pagubele directe, datorită complexităţii relaţiilor care se stabilesc la nivelul unei anumite unităţi teritoriale.
Pe de altă parte, există o serie de efecte ale unor dezastre care pot fi mult mai greu sesizate; funcţie de valoarea pagubelor directe sau indirecte, se poate instala la anumite persoane o anumită psihoză post-catastrofică; este deja unanim acceptat faptul că anumite experienţe profunde (dezastre) pot provoca perturbări psihice pe termen lung la nivelul indivizilor implicaţi: şoc, anxietate, insomnii, atitudini de revoltă, abuz de alcool, suicid etc.
În ceea ce priveşte pierderile financiare, valoarea absolută a acestora nu are relevanţă decât dacă este plasată într-un cadru social-economic precizat. În primul rând, valoarea reală a unui milion de dolari este mult mai mare într-un stat ca Somalia sau Bangladesh faţă de un stat ca Japonia, SUA sau Elveţia; în al doilea rând nivelul economic ridicat permite statelor dezvoltate să găsească mult mai uşor resurse pentru a face faţă unor eventuale dezastre sau pentru reconstrucţie.
Centrul de Cercetări asupra Epidemiologiei Dezastrelor (Center of Research on the Epidemiology of Disasters, CRED) de la Universitatea Catolică din Louvain (Belgia) a creat o bază de date (EM-DAT) menită a sprijini acţiunile umanitare pe plan internaţional. În acest cadru, dezastrul este definit ca fiind o situaţie sau un eveniment care depăşesc capacitatea locală, necesitând o cerere de sprijin exterior, la nivel naţional sau internaţional. Pentru includerea unui eveniment natural sau indus (antropic) în această bază de date sunt impuse patru condiţii: cel puţin 10 persoane ucise sau dispărute şi considerate decedate; cel puţin 100 de persoane afectate (persoane care necesită sprijin în perioada stării de urgenţă, inclusiv persoanele evacuate sau deportate); declararea stării de urgenţă; cereri pentru sprijin internaţional.
Observăm aşadar că valoarea financiară a pierderilor nu mai este considerată un criteriu pentru definirea unui dezastru, fiind însă incluse două criterii care se apropie mai mult de realităţile directe ale unei comunităţi afectate, întrucât decretarea stării de urgenţă şi cererea pentru sprijin se fac din mijlocul comunităţii afectate şi nu de la distanţa de la care se pot contabiliza doar pierderile de vieţi omeneşti sau pierderile materiale.
