Senzitivitatea reprezintă capacitatea unui sistem de a-şi modifica atributele şi de a se adapta unei noi stări de echilibru, diferită de cea anterioară. Etimologic, cuvântul derivă din participiul trecut al verbului sentio, - ire, sensi, sensum, însemnând a simţi, a gândi, a judeca, a înţelege, precum şi sufixul –ivus (-itivus), tot de origine latină, cu referire la îndeplinirea sau încercarea de îndeplinire a unei anumite acţiuni. Pe parcursul timpului, cuvântul a evoluat atât morfologic, cât şi semantic.
Dacă rezilienţa defineşete capacitatea sistemului de a reveni la echilibrul anterior unui anumit eveniment perturbator prin mijloace proprii de autoreglare, senzitivitatea presupune capacitatea sistemului de a-şi însuşi o nouă stare, de a-şi recalibra parametrii calitativi sau cantitativi ai elementelor componente şi implicit funcţionalitatea în condiţii noi. Atât rezilienţa, cât şi senzitivitatea sunt dependente, mai mult sau mai puţin de vulnerabilitatea sistemelor în cauză, deşi relaţia de sens invers este la fel de viabilă: cu cât un sistem este mai capabil de a-şi însuşi o anumită experienţă şi de a se adapta unei noi stări de echilibru, cu atât vulnerabilitatea sistemului în cauză este mai scăzută. Totuşi senzitivitatea poate fi percepută şi înţeleasă ca având un caracter dual. Evident, societăţile dezvoltate, care dispun de resurse de a se organiza şi de a se adapta pentru a face faţă unor noi condiţii impuse de manifestarea anumitor dezastre naturale se pot caracteriza printr-o senzitivitate ridicată. În egală măsură însă, şi grupurile sociale sau indivizii care trăiesc în condiţii mizere pot avea o senzitivitate ridicată, plecând de la o motivaţie de ordin psihologic: mai rău nu se poate. În plus, orice societate, indiferent de nivelul de dezvoltare, se caracterizează printr-un spirit conservator uneori foarte activ. Pus în faţa marilor dezastre, omul încearcă în primă etapă să îşi creeze echilibrul pierdut (rezilienţă) şi abia ulterior încearcă să-şi creeze şi să se adapteze unor noi condiţii.
